Press "Enter" to skip to content

Radu, copilul cu mintea genială, dintre două lumi, căreia societatea i-a oferit un doar un certificat de handicap

Prea puțini dintre noi cunosc faptul că unul dintre oamenii care au schimbat fața planetei,

loading...

Thomas Alva Edison, a fost catalogat drept un copil ”special” de către profesorii săi,

incapabili să-i înțeleagă modul de gândire, a felului în care putea relaționa cu lumea, fără măcar să încerce să treacă dincolo, în lumea lui…

Undeva în urmă cu un deceniu, când în România se mai făcea jurnalism, în cotidianul Jurnalul

Național, sub semnătura Paulei Anastasia Tudor, se năștea un articol absolut senzațional

– ”Radu, copilul din două lumi”, despre un copil genial, din Constanța, împachetat prea puțin comod pentru lumea în care a apărut.

pentru că știa, pentru că punea întrebări, pentru că voia să cunoască.

Între timp, jurnalismul adevărat a sucombat, lăsând locul unor zoaie de care chiar și cei care și le-au asumat probabil cî își doresc să scape.

Despre Radu nu mai știm nimic din 2011, în schimb, ni se bagă pe gât tot ceea ce nu am vrea să cunoaștem despre tot felul de pițipoance și cocalari

Povestea lui Radu este o bijuterie neterminată, pentru că nimic despre povestea lui prin lume nu a mai răzbătut până la ochii sau urechile

noastre, și e păcat, pentru că unor suflete le-ar fi bine să știe, că există speranță, în ciuda ignoranței din ce în ce mai mari din societate.

Redăm povestea lui Radu, în speranța că și cei care trăiesc, nu doar sunt, vor înțelege multe din ea, pentru mintea și sufletul lor.

Radu Alexandrescu a fost diagnosticat la cinci ani cu autism înalt funcţional.

Era un elev eminent, cu un dosar plin cu diplome de la toate concursurile şi olimpiadele la care a participat,

cu excepția celei de Religie, care a avut ghinionul să se suprapună cu Concursul de Evaluare Europeană la Matematică.

Radu, de obicei, nu-şi ia notiţe. Și chiar dacă şi-ar lua, n-ar înţelege mare lucru din ele pentru că are un scris indescifrabil.

De aceea, profesoarele şi directoarea şcolii au sfătuit-o pe mama lui,

Grazziela, să facă o cerere la inspectorat, căreia să-i ataşeze şi diagnosticul de sindrom Asperger, prin care să ceară susţinerea tezelor unice în condiţii speciale.

Aşa a putut trece examenele, cu ajutorul unui profesor căruia i-a dictat răspunsurile.

Altfel, Radu nu poate sta la şcoală decât dacă este însoţit de doamna Mihai, o persoană în

vârstă, care-şi are locul pe un scaun în holul şcolii încă de când era el în clasa I.

De ce? Pentru că, explică Radu, de fapt, “nu e şcoală, e gălăgie.

Copiii sunt răi, urlă, ţipă, se bucură când unuia şi altuia i se-ntâmplă ceva rău, se pârăsc…

E periculos la şcoală, iar eu nu sunt în siguranţă acolo”.

Colegii l-au tăvălit, i-au rupt caietele, l-au filmat cu telefonul mobil…

Iar el a stat pur şi simplu, nici măcar nu a încercat să se apere, pentru că un altfel de comportament ar fi fost împotriva regulamentului şcolii.

“Şcoala este un loc în care învăţăm lucruri noi. Bune şi rele.

În pauze învăţăm lucrurile noi – rele: să înjurăm, să ne supărăm… Oare aşa funcţionează această lume?

Vă rugăm! Vă rugăm! Opriţi-vă!”. E părerea lui Radu, dintr-un clip video pe care l-a produs și care se numește “Şcoala”.

Cum ar arăta educația, școala, dacă Radu ar avea puterea să o schimbe?

“În primul rând, aş renunţa la clase. N-aş mai face clasa I, clasa a II-a… Ci, dacă ai terminat lecţia asta, treci la următoarea.

Acum nu e acelaşi lucru. Nu! Pentru că eu, chiar dacă nu înţeleg, sunt obligat să merg în clasa următoare.

Apoi, aş scoate programa şi caietele de notiţe. Nu scriu, nu înre­gistrez, pentru că nu trebuie să învăţ. Trebuie să înţeleg!

Cine nu înţelege rămâne la nivelul ăla. Poate înţelege altă materie şi atunci avansează pe cealaltă materie până unde poate. Şi aş scoate tema.

Tema e ceva cam fără rost, pentru că, dacă eu pot să fac tema, înseamnă că am înţeles lecţia, dacă eu nu pot să fac tema, n-am înţeles nimic”.

Radu nu poate sta singur acasă. Are nevoie să-și știe mama lui trebuie să o ştie aproape, drept pentru care Grazziela nu poate pleca nicăieri.

“Cred că ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum şi să învăţ să accept, dar nu pot. Ce va face când eu nu voi mai putea sau nu voi mai fi?

Îl iubesc enorm, dar sunt un fel de extensie a lui şi mi-e teamă că nu o să mă pot adapta în continuare”, se întreabă, cu un soi de deznădejde, femeia.

Radu face origami transformând hârtia în fel şi chip. Construieşte oraşe pe calculator şi explică cu lux de amănunte ce trebuie făcut

pentru reducerea poluării, a şomajului şi a infracţionalităţii, dând dovadă de reale talente de edil, însă nu se îmbracă singur, “că n-are butoane”.

Nu merge singur la toaletă, nu dă drumul la apă… în general, tot ceea ce ţine de satisfacerea nevoilor primare reprezintă pentru el o barieră dificil de netrecut.

A început să vorbească pe la un an, iar primele cuvinte nu au fost nici ma-ma, nici ta-ta, nici pa-pa, ci “dividende” şi “calorifer”.

Mai apoi, când cuvintele s-au înmulţit, a început să dezvolte o poveste cu o planetă

– Doror, şi o altă mamă
– Manatina. Insistă că nu e o “poveste”, ci ceva cât se poate de real.

“Eu sunt parţial de pe altă planetă”, a început el. “Eu sunt jumătate de pe lumea asta care se vede şi jumătate din aceeaşi lume, din viitor.

Sunt unul, dar sunt în două locuri în acelaşi timp, pentru că acele două locuri se suprapun.

Oamenii s-au mutat de pe Pământ pe o altă pla­netă, iar planeta aceea se numeşte Doror.

Eu sunt deci din viitor şi am fost de fapt un accident.

La naşterea mea, spaţiul s-a pliat, iar eu am devenit punctul de legătură între cele două lumi. Mama mea de pe Doror e Manatina.”

Manatina este o prezenţă zilnică în viaţa lui Radu şi a familiei lui.

De multe ori, Manatina nu e de acord cu ceea ce-i spune mama sa, şi atunci Radu i se supune.

“Acolo, oamenii se nasc fericiţi. Există şi nişte roboţi care sunt foarte asemănători cu oamenii de-acum.

Diferenţa între un robot şi un om este că un robot trăieşte, iar un om este.

Mama mea m-a întrebat o dată dacă mie mi-e frică să trăiesc.

Da, mi-e frică să trăiesc. Eu vreau să fiu. Voi mă obligaţi să trăiesc, iar eu vreau să fiu. Oamenii nu sunt obligaţi să trăiască în acea lume.

O lume în care oamenii sunt obligaţi să trăiască nu-i o lume bună. Aici te obligă lumea din jur… e un cerc vicios.

Eu trăiesc pentru că el trăieşte, el trăieşte pentru că tatăl lui a trăit.

Eu nu spun că sunt obligaţi să trăiască pentru că nu vor să moară.

Nu în sensul acesta vorbim, opusul lui a trăi este a fi. în sensul fizic, eu trăiesc şi aici şi acolo, dar în sensul metafizic aici trăiesc, acolo sunt.

Acolo nu mă îmbracă nimic, hainele se creează pe mine, eu pot să văd ce e în acel dulap fără să-l deschid.

Acolo, dacă vrei să ajungi dintr-un loc în altul, te transmiţi.

Acolo nu exişti fizic. Acolo nu trebuie să te adaptezi, pentru că n-ai la ce să te adaptezi.

Acolo, fiecare depinde de restul lumii, dar restul lumii nu depinde de fiecare.”

“Asta am început să auzim de când avea el 2 ani şi puţin. În poveste apăreau şi cuvinte în

engleză, dar de unde ştia el cuvinte în engleză la doi ani… nu ştiu”, ridică din umeri mama sa, Grazziela.

Tot pe la doi ani a început să-şi creeze balansul ăsta (Radu are o permanentă mişcare a

capului, spune că este datorată faptului că se află simultan în cele două lumi – N.R.).

La început am crezut că e un tic, am fost cu el la psihiatru şi mi-a dat nişte pastiluţe, în nici un caz nu a pomenit ceva de autism.

După ceva vreme l-am operat de strabism şi medicul care l-a operat mi-a sugerat să merg cu

el la neuropsihiatru, bănuia că e un tic care i s-a format din cauza vederii slabe.

Am ajuns la Bucureşti, la un neuropsihiatru care, după ce l-a evaluat un an, i-a pus diagnosticul de autism.

În afară de balansul ăsta, am mai observat la el ceva: se împotrivea la orice chestie nouă pe care trebuia să o facă.

De exemplu, a fost imposibil să-l învăţ să facă la WC şi tot au fost diverse ciudăţenii în comportamentul lui care m-au făcut să mă gândesc că e ceva serios cu el.

A mers la grădiniţă de la 4 ani, nu comunica cu copiii deloc, dar educatoarea îl aprecia. Şi-a dat seama că e un copil foarte isteţ.

Dar nu se îmbrăca, nu se încălţa, nu mergea singur la toaletă…

După ce a terminat grădiniţa, cu diagnosticul de sindrom Asperger l-am înscris la şcoală.

Un supermedic mi-a spus atunci să încerc să obţin pentru Radu un program educaţional individualizat.

L-am întrebat ce-nseamnă program educaţional individualizat şi el mi-a răspuns: «Adică să le dai bani».

Aşa s-a gândit el – că eu îi mituiesc pe profesori, ei vor închide ochii şi aşa Radu va termina şcoala. Şi m-a dezgustat chestia asta.

L-am înscris la o şcoală normală. Învăţătoarea la care a fost repartizat atunci mi-a spus să-l duc la o şcoală specială, că asta-i o şcoală de elită, iar el nu-i un copil normal…

Că-şi scoate certificat medical, că ea nu mai poate cu copilul ăsta. Şi s-a făcut atunci o şedinţă cu învăţătoarele: care vrea să-l ia la ea în clasă.

Atunci, doamna Stoicoci – o învăţătoare extraordinară – a zis că-l ia ea.

După prima zi, învăţătoarea mi-a spus că a rămas uimită.

I-a pus pe toţi copiii să dea exemple de cuvinte cu litera “o” şi Radu ridică mâna şi zice: “Orbită”.

L-a întrebat: «Ce e orbita?» şi el răspunde: «Păi, este traiectoria pe care se învârt planetele în jurul Soarelui şi sateliţii în jurul planetelor».

Bine, el de mic se uita doar prin reviste cu secţiuni prin motoare şi pe Discovery.

Înnebunea când îi citeam seara poveşti. Dar, dincolo de faptul că e un copil supradotat, am impresia că e strivit între două lumi.”

În timp, au rămas doar cu diagnosticul, pentru că nimeni nu le-a dat nici o soluţie.

Mama lui a fost la neuropsihiatri care de care mai celebri.

“Oameni care profită de pe urma suferinţei oamenilor”, i-a descris ea.

Pare deja să se fi împăcat cu ideea că “cea mai mare afacere este psihiatria pediatrică.

Ei ştiu că eşti în stare să dai tot ce ai, dar ei nu-ţi dau nici o soluţie şi nici nu îţi spun că nu ştiu, că nu se pricep.

Am fost şi la o sumedenie de psiho­logi care, după câteva şedinţe cu Radu, plecau cu cozile între picioare spunând că nu ştiu ce să-i facă şi cum să-l ia.

E şi foarte greu, când copilul are mintea ceva mai ascuţită decât terapeutul.

Odată, unul a încercat să-l convingă să se tundă spunându-i că părul îi consumă prea multă energie din corp, la care copilul, nonşalant, i-a răspuns:

«Dar fetele cum pot avea părul lung fără probleme?»”.

Căutând disperată soluţii, mama a dat şi medici care i-au spus că n-are nimic copilul, e doar răsfăţat. Şi cât n-ar fi dat ea să fie aşa.

“Mi-aş fi dorit să fie mediu ca inteligenţă, dar să se descurce singur.

Am cheltuit o avere numai pe păreri, nimeni nu mi-a dat niciodată nici o soluţie.

Am o casă la Câmpina şi aş fi în stare să o donez unei fundaţii care să facă ceva pentru copiii ăştia. Trebuie să existe şi pentru cei ca el o soluţie.

Măcar să se folosească de mintea lui… Însă eu, din contră, trebuie să-i scot certificat de handicap”.

Oare s-a folosit cineva de mintea lui Radu?

860 Shares
loading...