Press "Enter" to skip to content

Secretele podului lui Apolodor din Damasc peste Dunăre. Cum au reuşit romanii să devieze cursul fluviului acum 2000 de ani

Podul lui Traian a fost construit de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, în mai puţin de doi ani de zile, pe Dunărea de Jos, în apropiere de oraşul Drobeta Turnu Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii miltare de cucerire a Daciei regelui Decebal.

Podul roman de la Drobeta Turnu Severin a fost una dintre cele mai grandioase construcţii de acest gen din întreaga antichitate, a fost construit în perioada dintre cele două războaie dacice cu scopul de a permite armatelor romane să treacă mult mai uşor peste fluviu în vederea supunerii teritoriilor de la nord de Dunăre, care aparţineau Regatului Dac, condus la acea vreme de regele Decebal.

Pentru construcţia acestui pod, romanii au folosit o gamă variată de materiale şi, bineînţeles, au făcut apel şi la o serie de tehnici cu care erau familiarizaţi. O serie de ingineri din legiunile romane au lucrat după planurile celebrului arhitect Apolodor din Damasc, reuşind să finalizeze această construcţie.

Practic, lucrările se presupune că au debutat în anul 103, imediat după încheierea unei păci între romani şi daci la sfârşitul primului război dacic, lucrări care au finalizate undeva în vara anului 105, deci cu aproape un an de zile de începerea celui de-al doilea război, pe care Traian l-a dus împotriva dacilor pentru a stăpâni aceste teritorii de la nord de Dunăre.

Peste un kilometru lungime

Din punct de vedere tehnic, podul a avut mai bine de un kilometru lungime, 1134, 5 metri. A fost nevoie de 20 de pile sau picioare amplasate în albia fluviului atât pe malul Serbiei de astăzi, cât şi pe malul românesc, realizate din materiale dure, în special din piatră, cărămidă, în amestec cu mortar de var. Aceste picioare au fost placate cu blocuri foarte mari de calcar.

Partea superioară a acestei construcţii a fost realizată din bârne de lemn din stejar, cu o înălţime de trei metri, iar lăţimea tabierului, cum este cunoscută această componentă a podului, a fost de 14, 5 metri, deci suficient de mare pentru a permite tranzitul soldaţilor, a caravanelor de negustori care treceau prin această zonă ş.a.

„Având în vedere că această construcţie a fost realizată într-un interval scurt de timp, toată lumea şi-a pus diferite întrebări vizavi de metodele folosite de romani pentru a reuşi construirea acestui important obiectiv, care avea menirea în ultimă instanţă de a lega provinciile de la sud de Dunăre de provinciile de la nord de Dunăre şi pe care romanii aveau să le transforme în Provincie Romană Dacia. Cei mai mulţi istorici sau arheologi care s-au ocupat de studierea izvoarelor sau altor surse referitoare la această construcţie au propus o serie întreagă de metode tehnice prin care s-a reuşit construirea în special a picioarelor din albia fluviului, astfel încât a fost lansată cea mai adoptată teorie de majoritatea acestor specialişti şi anume că Dunărea a fost parţial abătută pentru a se putea realiza construcţia acestor pile, după care în albia secată a fluviului au fost construite din bârne de lemne o serie de chesoane sau cofragii în interiorul cărora au fost construite aceste picioare ale podului”, explică Marin Neagoe Iulian, muzeograf la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier.

Au reuşit să abată cursul Dunării

Se pare că pentru a putea reuşi să abată cursul Dunării în amonte de linia unde avea să fie construit podul au fost realizate batardouri, un fel de opritoare ale apelor fluviului.

„De asemenea, prin introducerea unor ţăruşi din lemn de stejar în albia fluviului, lipiţi unul de celălalt, se crea un fel de baraj şi în felul acesta apele izbindu-se de barajul respectiv îl ocoleau fie înspre partea sârbească de astăzi, fie înspre partea românească fiindcă se presupune că această manevră a fost făcută o dată pentru a permite construirea picioarelor dinspre malul sârbesc de astăzi spre mijlocul albiei şi a doua oară acest batardou a fost mutat spre malul românesc pentru a permite construirea pilelor din această parte”, mai spune Marin Neagoe Iulian.

De asemenea, trebuie spus faptul că foarte aproape de zona unde a fost construit podul, ceva mai jos de pod pe Dunăre se află Insula Şimian, a cărei prelungire se pare că ajungea în acea vreme până în zona podului întrucât o serie de calcule făcute au relevat prezenţa unui banc de nisip, care ajunge până în dreptul podului, iar unele dintre aceste pile se pare că au fost construite chiar pe această limbă de nisip, probabil într-un moment în care apele Dunării au fost extrem de scăzute în această perioadă în care s-a început construcţia podului.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le-a antrenat construcţia podului.

Din punct de vedere al modului în care a funcţionat acest pod este destul de dificil de precizat cu exactitate perioada de evoluţie.

În opera lui Cassius Dio „Istoria romană”, se dau foarte multe detalii despre această construcţie de natură tehnică, care în bună măsură au fost confirmate de măsurători ulterioare.

„Se vorbeşte şi despre faptul că imediat după moartea Împăratului Traian şi după ce Hadrian devine împărat al Imperiului Roman acesta este sfătuit de consilierii săi să distrugă partea superioară din lemn a podului prin incendiere de teamă ca acest pod să nu fie folosit de triburile dacice libere de la nord de Dunăre pentru a invada provinciile romane din sudul Dunării. Însă având în vedere faptul că provincia romană Dacia fiinţează până la sfârşitul secolului al III-lea, este de presupus că această construcţie nu putea să fie abandonată în perioada lui Hadrian, adică în perioada între 117-138, cât a domnit acest împărat. Probabil a fost refăcut şi devenind funcţionabil unde la sfârşitul secolului al III-lea, când o dată cu retragerea administraţiei romane din Dacia este posibil ca această construcţie să fi fost abandonată”, precizează Marin Neagoe Iulian.

Rezistenţa se datorează unui ciment special

În primul rând rezistenţa acestor zidării a fost dată de amestecul şi de mortarul folosit în construcţia podului, un material cu proprietăţi hidraulice, adică cu proprietăţi de a se întări foarte bine şi foarte repede în momentul contactului cu apa. De altfel, în cazul celorlalte construcţii romane prezente aici în parcul arheologic de la Drobeta nefiind folosit un asemenea tip de mortuar, se poate observa la faţa locului cum după o lungă perioadă de timp în special zidăriile care au rămas la suprafaţă s-au măcinat practic sub acţiunea intemperiilor.

Nu acelaşi lucru putem spune despre piciorul Podului, care a rezistat fantastic, chiar dacă a fost expus acestor intemperii, dar „de vină” este acest mortar folosit (puzzolana), care se presupune că ar fi fost adus din Italia, dintr-o regiune în care se găsea din abundenţă.

„După unele studii făcute în zonă s-a constatat prezenţa, aici, în zona Severinului, a unor marne, care este posibil să fi fost folosite de romani în sensul producerii acestui tip de ciment prin arderea acestor marne la temperaturi foarte ridicate în cuptoare speciale. O ipoteză, spunem noi, care ar putea fi mult mai aproape de adevăr, având în vedere că trasportul unor cantităţi impresionante din Italia în zona aceasta a Drobetei ar fi fost nu neapărat imposibil de realizat, dar ar fi fost să zicem şi foarte costisitor şi ar fi necesitat o perioadă de timp foarte lungă pentru că la o construcţie de o asemenea anvergură ne putem imagina de cantităţi de asemenea material ar fi trebuit folosite”, explică muzeograful severinean.

La ora actuală se păstrează din această construcţie un fragment al pilei pe malul Serbiei şi, resturile unei pile şi ale portalului pe malul românesc, la Drobeta. Anul acesta se vor executa o serie de lucrări pentru a înlocui acea cuvă de beton care protejeară ruinele podului, o măsură tehnică luată de comunişti în anii 80, după construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I.

Înlocuirea acestei casete din beton care împrejmuieşte astăzi ruinele piciorului Podului lui Traian este mai mult decât necesară având în vedere că periodic, mai ales în anotimpurile ploioase, cuva este în permanenţă umplută cu apă provenită fie din infiltraţiile din Dunăre, fie din cauza apelor freatice care sunt foarte sus în această zonă. Soluţiile tehnice care se vor lua acum vor stopa aceste infiltraţii periculoase şi vor crea posibilitatea ca vizitatorii să se poată apropia foarte mult de ruinele piciorului podului.

Sursa: Historia.ro

173 Shares
Mission News Theme by Compete Themes.
error: 10 lei/saptamana. Pentru a putea copia continutul.