Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești.

L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.

Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Românã”, ”Rapsodia Românã”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarãşe”. Nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trãsese de şireturi cu toate personalitãţile de ”dinainte”. Ca sã n-o mai lungeascã, poseda una bucatã paşaport cu stema regalã pe el. Pac, ȋl ardea, ȋi dãdea foc, efectiv, se dezicea de tot ”rãul”, pur şi simplu ȋntâmplãtor ȋn zonã respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune cã se leapãdã şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertãciunea, binecuvântarea bolşevicã, mai tare ca orice rugãciune, mai puternicã decât orice Crez.

”Pãrinţii mei, care proveneau fiecare din familie de preoţi ortodocşi, se rugau cu ardoare şi plecau deseori la mãnãstiri pentru a-I cere Domnului sã le trimitã copilul mult dorit. Ruga lor s-a ȋmplinit ȋn anul 1881…Iatã-mã de douã ori pecetluit, ca om al gliei şi ca mistic”

”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?”

I-a scuipat, direct! Zice-se cã atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.

A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut. Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţã (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.

Pe 1 mai 1955, o doamnã de 80 de primãveri, rafinatã, ȋnvãluitã ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scãrile ce formau melcul pânã la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, douã camere mari, luminoase, cu vedere la stradã, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagã, trup din care viaţa pãrea cã se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma cãzutã pe lângã pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, reginã a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintã, lãtrând, ”Mutzerli”.

A refuzat castelul lui Chateaubriand

Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaserã cã starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trãsese sforile ca Enescu sã se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, bãiatul care pusese prima cãrãmidã la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum sã se despartã de ea? Femeia iubeşte Parisul…Nu, nici nu vrea sã audã. Dar nu-i aşa cã destinul e un ”ceva” tare ciudat? N-ajunge ȋn casteluul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numãrul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se aflã hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbã, Enescu se mutã la stabilimentul de patru stele. Se dueleazã cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţã, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare datã când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmã, avea locuri ȋn primele rânduri la Operã, la Ateneu…Acum…Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau sã se mai ȋntoarcã, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadã. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.

Una dintre cele mai puternice imagini. George Enescu, gârbovit, ȋn gara din Salsbury, Anglia, 1953.

Pe 1 mai e vizitat de cãtre Elisabeta. Îl simte, vede cã nu mai are mult de trãit. Lasã vorbã violonistului Serge Blanc, sã dea pe la Enescu, cã nu se ştie…Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scãrile Conservatorului din Paris. Se gãsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu ȋl ȋndrãgise. Sub o aripã ţinea vioara, sub cealaltã ȋl adãpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stã pe marginea patului. Timid, ȋntreabã infirmiera dacã Maestrul ȋl aude, dacã pricepe ce i se spune, dacã gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o vitezã cosmicã. Rãspunde, pe loc: ”Luci…de Lammermour”. Aripa morţii ȋi dã târcoale, dar mintea continuã sã facã aluzii la celebra piesã a lui Donizzetti!

Florescu plãteşte simbrie, fãrã ca Enescu sã ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, sã-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului cã zilele-s numãrate.

George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun cã ȋn miez de noapte, un lãtrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.

Unii zis cã-s doar legende, dar un sâmbure de adevãr tot existã. Doi compozitori uriaşi, douã genii, Mozart şi Enescu, au avut alãturi de ei, ȋn ultimele clipe de viaţã, doi cãţeluşi…

L-au gãsit dis de dimineaţã. Vestea s-a rãspândit repede. Brusc, jos, la recepţie, a apãrut un bãiat. Corneliu Bediţeanu, agent de securitate. A bãgat o un text cu ”Domnul George Enescu a fost patrimoniu al statului român”, a glãsuit ȋn francezã, a spus cã este normal ca trupul sãu sã fie repatriat. Florescu a vrut, ȋn primã instanţã, sã-l dea pe scãri, afarã. S-a abţinut. A sunat-o pe Maruka, ea era ceva mai diplomatã. I-a explicat cerberului cã Enescu a plecat din România din cauza regimului totalitar, cã a suferit mult pentru aceastã despãrţire forţatã şi cã lãsase, prin testament, dorinţa de a nu se mai ȋntoarce niciodatã acolo: mort sau viu. Punct! Dar Bediţeanu nu crede. Atunci, Florescu cheamã poliţia. E e comedie neagrã, ȋnsã patronul e ferm convins cã securiştii vor sã fure coşciugul, aşa cã-l pãzeşte cu strãşnicie. Finalmente, Bediţeanu este expulzat din patria lui Voltaire!!!

Pe 7 mai 1955, marele George Enescu e coborât, la cele veşnice, ȋn cimitirul parizian ”Pere Lachaise”, la un arcuş distanţã de mormântul lui Georges Bizet. Maruka trãieşte pânã ȋn decembrie 1968. Când pleacã, vine lângã Enescu. Geniul ceruse, expres, asta. Iubirea unisens funcţionase pânã la moarte. Şi dincolo de ea.

Articol scris de Cătălin Oprișan