În ultimele sfert de secol, producţia de peşte a României a scăzut de la 100.000 de tone pe an la mai puţin de 11.000 de tone pe an. În acelaşi timp, necesarul de consum a ajuns să fie acoperit în proporţie de 92% din importuri, deşi ţara noastră are o suprafaţă de luciu de apă impresionantă: peste o jumătate de milion de hectare.

Ultimele traulere ruginesc pe malul Dunării în apropiere de Isaccea

Modul cum a fost distrusă, sistematic, industria piscicolă românească este un exemplu grăitor despre cum poate o ţară să-şi bată joc de resursele ei naturale. O analiză făcută de „Adevărul” pe baza unor informaţii publice (datele gestionate de Institutul Naţional de Statistică – INS şi cele existente în dosarele de faliment ale principalelor firme pisicole) dezvăluie o realitate înfiorătoare.

Practic, cu largul concurs al autorităţilor statului, România a reuşit ca, în numai un sfert de secol, să piardă 95% din producţia de peşte, să piardă toată flota de pescuit, să ruineze toate fabricile de conserve, să lase de izbelişte sute de mii de hectare de luciu de apă şi să ajungă în situaţia ca populaţia să depindă, în proporţie de 92%, de importuri.

Costurile acestui dezastru sunt estimate la circa trei miliarde de euro, dintre care aproape un miliard de euro înseamnă doar valoarea flotei de pescuit oceanic, care a dispărut pur şi simplu în perioada 1993-1997, iar restul valoare fabricilor de conserve din peşte falimentate şi a luciului de apă distrus. Ce aveam în 1990 Institutul Naţional de Statistică arată că, în 1990, România exploata în scop piscicol circa 90% din cele peste 500.000 de hectare de luciu de apă, la care se adăugau cei 76.000 de kilometri de râuri şi 1.075 de kilometri de Dunăre. Toate acestea, aducea o producţie de peşte de 60.000 de tone, dintre care 50.000 de tone era comercializate în stare proaspătă, iar restul mergea la fabricile de conserve din Galaţi, Tulcea, Sulina şi Constanţa.

Aceleaşi fabrici primeau spre procesare şi circa 120.000 de tone de peşte oceanic, din cele 150.000 de tone capturate anual de cele 50 de pescadoare din administrarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea. Aşa se face că, în acel moment, piaţa românescă avea asigurat integral consumul (circa 110.000 de tone), din producţie proprie, iar la export mergeau cam 100.000 de tone anual.

Cifrele de la sfârşitul anului 2016 arată o situaţie total diferită. Interesant este că în vreme ce consumul intern a crescut în ultimii 27 de ani cu circa 12% (ajungând la 116.000 tone anual), producţia a scăzut vertiginos. Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, anul trecut s-au realizat un pic peste 10.000 de tone de peşte, ceea ce înseamnă doar 8% din consum. De fapt, în 2016 am exploatat doar 94.000 de hectare de luciu de apă (23% din total). Un exemplu la îndemână în această privinţă este lacul Brateş, de lângă Galaţi, care în 1990 era cea mai mare exploatare piscicolă din România (ocupa 2.700 de hectare), însă din 2008 statul român (care este proprietarul terenului şi luciului de apă) nu a mai găsit niciun investitor, aşa că producţia este zero. În acelaşi timp, pescuitul oceanic al României nu mai există de ani buni, după ce flota de pescuit a dispărut.

Aşa se face că, potrivit statisticilor oficiale, ţara noastră a importat, în ultimii cinci ani, între 95.000 şi 103.000 de tone de peşte pe an. Cât priveşte fabricile de conserve, au dispărut toate (cea de la Galaţi, Pescogal SA, a fost falimentată sub mandatul lui Florin Pâslaru, actulul şef de cabinet al lui Liviu Dragnea), iar micile fabrici apărute cu sprijin european acoperă doar 4,8% din consumul de peşte procesat. Restul vine, evident, de la import.

Prima lovitură pentru flota de pescuit oceanic a României a venit în anul 1994, când Consiliul de Administraţie (cu acordul Ministerului Industriilor) a cedat unei firme cu sediul în Liberia (în spatele căreia se afla firma off-shore Manley Hopkins) opt dintre navele de pescuit. Noua companie a ipotecat pescadoarele, a luat banii din bancă şi a dispărut. Ulterior, banca a vândut navele pentru a-şi recupera pagubele. Preţul obţinut a fost de zece ori mai mic decât valoare reală a traulerelor, însă nimeni nu şi-a bătut capul cu asta.

Lovitura de graţie fost dată în 1996, când „investitorii” greci Iannis Diamakos şi Theodoros Ladas, reprezentanţi ai societăţii Harmony Shipping International, au cumpărat 51% din CRPO. „Cumpărat” este un fel de a spune, căci n-au plătit niciun dolar. La numai un an distanţă, cei doi greci şi directorul român al societăţii, Ion Crişan, au fost arestaţi şi apoi condamnaţi la între 13 şi 15 ani de închisoare, pentru delapidare, după ce s-a stabilit că au vândut navele „la negru”, adică la preţ de fier vechi pe acte (au fost pescadoare date cu 15.000 de dolari bucata, nave frigorifice cu 100.000 de dolari samd). Fostul director, Ion Crişan, se consideră ţapul ispăşitor. „Navele s-au vândut de către greci cu aprobarea directă a FPS Bucureşti. Nu am avut nicio legătură cu vânzarea navelor şi cu eventuala, ştiu eu, ridicare a banilor în mod ilicit. M-au acuzat de luare de mită, că grecii mi-au promis că mă menţin în continuare în funcţia de director după ce se privatizează şi cumpără acţiunile şi că, dacă merge treaba bine, îmi dau 10% din acţiuni. A fost condamnat pe nedrept, în locul adevăraţilor vinovaţi”, a declarat Crişan.